Povestea lui Marius si a Laviniei, un moment unic, în care dragostea învinge :

„Sala de ședințe cu ușile încă larg deschise, murmurul vocilor din interior și scrisnetul scaunelor pe gresia mata îmi tulbură gândurile și nu mă lasă să găsesc răspunsurile la ceea ce mă frământă de câteva zile. Sufletul meu pereche, este în spital și doctorii nu reușesc să găsească tratamentul la o afecțiune care nu părea a fi mai mult decât o alergie. În scurt timp atenția îmi este atrasă de zgomotul ușilor trântite care se închid după șefi. Deschid mecanic agenda cu probleme și încep să îngroș cu pixul o linie sub data de 22 decembrie. Urmează Crăciunul ? În curând vocile din jurul meu încep să se uniformizeze și mă cufund din nou în gândurile care incearcau să-mi aducă imaginea chipului ei. O telepatie nebună face că atunci, telefonul setat să vibreze, să afișeze numărul ei pe display. Refuz aproape instantaneu apelul și încerc să mă dumiresc de faza în care a ajuns ședința, când o nouă vibrație a telefonului mă face aproape să tresar și numărul ei apare din nou pe display. Mă ridic discret de pe scaun și în timp ce mă strecor spre ieșire mă felicit că am ales o poziție apropiată de ușa. În timp ce cobor scările spre parter apelez numărul care m-a scos din sala și ies pe stradă. O voce dulce îmi răspunde și îngrijorat mă interesez de motivul insistenței de a vorbi cu mine.Îmi răspunde cu o întrebare care nu sugera nici pe departe răspunsul care urmă să vină…“ghici ce mi-a ieșit la analize ? „. Pentru că am epuizat cu câteva mormăieli tot ceea ce credeam că poate fi mai grav pe lume fără să ghicesc, m-am oprit din mers, străfulgerat de răspunsul ei. Cu respirația oprită am crezut că timpul s-a oprit în loc și cerul s-a prăbușit pe mine. Viața, că un film, a început să se deruleze cu repeziciune înapoi, ca un rewind ce se oprea la fiecare eveniment o secundă, că mai apoi să continue imposibil de oprit la secvența care să-mi ofere răspunsul satisfăcător. Eram în mașină, fără să-mi dau seama când am urcat și în scurt timp la o bună prietenă să-mi recolteze sânge. După câteva ore o plimbare la laborator a spulberat și îndoială care de fapt nici nu a existat. Fiecare zi din cele care au urmat era la fel de apăsătoare că vinovăția pentru faptul că am distrus tot ceea ce am iubit și în final deveneau în imaginația mea un posibil scenariu al dispariției mele. Mă trezeam în același coșmar și mă gândeam cum aș putea să-mi fac rău fără să-și dea nimeni seama și în desfășurarea de scenarii sumbre mereu sună telefonul . Vocea care făcea inima să-mi tresară de bucurie era acum tremurătoare și mă temeam să o ascult, ochii care se umezeau de bucuria îmbrățișării erau acum plini de lacrimi de nedumerire și-n gândul meu blestemam Divinitatea că m-a lăsat să mai trăiesc o zi. Eram devorat de vinovăție, de lupta dintre monștrii care au pus stăpânire pe mine, unul hotărât să mă țînă în viață că să plătesc consecințele faptelor mele și altul hotărât să ma ducă în abisul întunecat al celor care au decis să renunțe la viață. A câștigat iubirea ei, dragostea care mi-a dăruit-o cu ani în urmă, a fost minunea care nu m-a lăsat să “plec”. Monștrii s-au ascuns adânc în mine însă urletele lor le mai aud uneori și acum . Iertarea venită din iubirea ce s-a născut în urmă cu mulți ani între băiatul și față de-atunci a fost „antidotul“ care a făcut acum la fel că în trecut, nimic să nu conteze, iar îngerii care țineau netulburată dragostea lor au rămas de garda lângă “suflețelul” care a venit pe lumea asta cu tot cea fost frumos și sublim la ei.

PS. Dacă cineva crede că pentru a trăi, există un motiv mai puternic decât iubirea… pentru sufletul de lângă ține, pentru copii, pentru părinți, pentru prieteni sau în general pentru cei apropiați ție cred că se înșeală amarnic și vă amintesc de cuvintele lui Marin Preda : “Dacă dragoste nu e, nimic nu e””

 

Publicitate